25 Apr 2012
Jules Got The BluesPosted under age of sail, aventură, fantasy, recenzie Tags: dragon, dragoni, dragonul maiestăţii sale, naomi novik, războaie napoleoniene, recenzie, temeraire, william laurence
Veţi citi frecvent despre dragoni, şi nu despre orice dragoni (pentru că mie nu îmi plac orice dragoni), ci despre aceşti dragoni – atât de diferiţi de dragonii cunoscuţi de mine anterior, antenovik. Naomi Novik.
Citiţi aici o recenzie mai mult sau mai puţin obiectivă şi aşteptaţi nenumărate altele, întrucât celelalte cinci cărţi deja publicate ar trebui să se afle deja pe drum 
18 Mar 2012
Jules Got The BluesPosted under concurs, generalissim Tags: 12 ani, 18, 25 de ani, aici şi acum, bibliophile mystery, carte, concurs, copilărie, good reads, goodreads, maramureş, mici victorii, recorduri, traducere
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…
Zicea el, Ducu Bertzi, şi bine zicea. Am să zic şi eu asemenea.
(câtă rimă… cât ritm…)
NU îmi cer scuze pentru absenţă. NU mă mai plâng de multele câte le fac, pentru că, dacă nu aş dori să le fac, nu le-aş face. NU îmi răspândesc drama personală ca pe o boală – pentru aceasta există mame telefonice, prieteni răbdători, blog personal şi alte animăluri.
Sunt aici, acum. Asta contează.
Sunt aici şi pentru a recomanda un concurs, pe care l-am descoperit absolut întâmplător prin intermediul contului GoodReads. Bibliophile Mystery împlineşte o frumoasă vârstă… de cititori, urmăritori, şi alţi/alte -ori, fie binecuvântată limba noastră-i o comoară, aşadar oferă premii frumoase celor vajnici antemenţionaţi. Participaţi!
Şi o scurtă promisiune, tot aici şi tot acum.
Anul acesta a debutat promiţător şi a continuat haotic pe plan personal. Pe plan profesional, munca mă depăşeşte deseori. Însă există speranţă şi există lumină: există o carte care şade cuminte pe un raft, ca pe un altar (să folosesc comparaţii, că prind!), şi aşteaptă să treacă cele două zilenopţi de termen la cele şapte mii de cuvinte nemţeşti pe tematică software ca să mă (re)apuc de ea. S-o traduc. O CARTE, zic. A doua. Şi mult mai. Muuult mai.
De asemenea, contul GR stă mărturie că am reuşit 18 cărţi de când a început anul. La 12 ani, era media pe 2-3 săptămâni, în special vara, la bunica, în Maramureş, unde timpul nu exista. La 25 (încă), este de 4 ori mai mult + un pic decât anul trecut, care a fost marcat de mult prea multă dramă. Scopul meu este, rotund şi firesc, 100. Până atunci însă s-ar cădea să o iau de la capăt, măcar una pe zi.
Aici. Acum. Atât.
08 Sep 2011
Jules Got The BluesPosted under fantasy, recenzie Tags: a song of ice and fire, asoiaf, black company, cântec de gheață și foc, compania neagră, cronicile companiei negre, fantasy, glen cook, grr martin, horia ursu, lord of the rings, millenium press, mircea pricăjan, sven hassel
În urmă cu câteva zile am reușit să termin, în sfârșit, o carte asupra căreia mi-a fost dificil să mă concentrez din motive mai mult sau mai puțin personale și profesionale: Compania Neagră a lui Glen Cook. Am comandat-o de la Millenium Press în urma recomandărilor de pe blogul lui Horia Ursu, blong către care găsiți un link precis în partea dreaptă a ecranului.
Cartea face parte dintr-o serie din care am achiziționat și am început să citesc și al doilea volum, Cronicile Companiei Negre. Am ales să o citesc în română numai pentru că am încredere în traducător, același Mircea Pricăjan pe care îl tot apreciez pentru ceea ce face pentru publicul autohton din Stephen King. Nu îmi pare rău pentru alegerea făcută, deși aș lansa oricând o dispută amicală pe tema traducerii numelor proprii și denumirilor, fapt care m-a deranjat infinit în seria Harry Potter, de exemplu.
Lăsând deoparte specificațiile caracteristice profesiei, aș avea de spus doar că preferam să citesc Compania înainte să mă arunc în vârtejul numit A Song of Ice and Fire (devenit cult și în România sub numele Cântec de gheață și foc). Ar fi fost o pregătire ideală pentru stilul lui Martin, pentru cruzimea și atrocitățile descrise de el; în comparație cu ASOIAF, Compania este blândă, chiar duioasă.
Obișnuită fiind cu icsologiile (de la 3 în sus), m-a dezamăgit lipsa unui complot multilineal și dezvoltarea insuficientă a personajelor. Chiar și protagoniștii sunt doar schițați, mereu adăpostiți de umbrele trecutului, detaliile fiind puține pentru un cititor care dorește să se identifice cu eroii (sau anti-eroii) despre care citește.
Ideea de bază, cum că Binele și Răul sunt noțiuni relative, este magnifică, însă aplicarea sa asupra acțiunii are de suferit. Mă repet, odată ce ai trecut botezul focului cu ASOIAF, cu greu spui despre Companie că ar mișca niscai unde interioare. Totuși, ca să nu fie percepută ca o critică nesfârșită, m-aș hazarda să îl numesc pe Cook un soi de Sven Hassel al literaturii Fantasy, și continui fără scepticism volumul al doilea, sperând într-o îmbunătățire bruscă de soiul Lord of the Rings.
28 Aug 2011
Jules Got The BluesPosted under bildungsroman, recenzie Tags: apă, bacterii, frances lorien van de oest, horia ursu, lore, millenium press, nicola griffith, potabilizare, râul liniștit, recenzie, roxana brînceanu, sci-fi, scifi, sf, slow river, tratamente chimice, ugly bad bear
În urmă cu o săptămână primeam de la Editura Millenium Press, prin bunăvoința Ursului, un cadou de comandă ușoară – asta, în loc de lectură ușoară, zic. Aleasa a fost Râul liniștit (în original Slow River), scrisă de autoarea britanică Nicola Griffith. Înclinând de obicei către Fantasy și rar către SciFi, nu cunoșteam nici numele, nici modus operandi ale Nicolei; acum pot afirma că, măcar parțial, știu ce-i poate pieleamâna (plastenul). Eh.
Traducerea îi aparține Roxanei Brînceanu, iar aici inserez comentariul mai mult sau mai puțin inspirat că îmi place, cumva, să văd că scriiturile feminine sunt încredințate traducătoarelor, iar cele masculine, traducătorilor. Departe de a fi o chestie sexistă, îmi pare logic ca o persoană de același gen să poată reproduce mai fidel sentimente, emoții, feluri de a fi și tot așa. E doar o părere, though.
Nicola Griffith pare ea însăși o persoană interesantă, deși aspecte precum orientarea sexuală sau feluritele suferințe ale oamenilor nu mai crează impactul de odinioară. În cazul scriitorilor, adaug, este la fel de firesc să îi judecăm după ce se află între coperți și nu sub haine; e doar un fel de a spune, mă repet.
Cartea a luat Premiul Nebula în anul 1996, pe când subsemnata avea 10 ani și-și petrecea voioasă ultima vacanță adevărată, cea de după școala primară. Poate cel mai deconcertant este să urmărești, citind, vocile personajului – perspectiva este una și aceeași, a lui Frances Lorien Van de Oest, însă ea devine când narator-personaj, când simplu personaj privit prin prisma autorului omniscient. Puțin derutant, în special când trecerea galopează înainte și înapoi în cadrul aceluiași segment, însă cumva folositor la impresia artistică.
Aducând a Dune, Râul liniștit prezintă o intrigă care se învârte în jurul apei și folosirii acesteia. Societatea nu pare prea îndepărtată de cea de astăzi; doar mai dezghețată (relațiile dintre persoane de același sex se află sub semnul normalului) și mai avansată tehnologic. În rest, straturile sunt la locul lor, atitudinile diferențiate în funcție de statut, la fel. Iar dincolo de ideea economico-socială, am descoperit o lume interioară deloc nouă (cu toții reinventăm roata), dar interesantă.
În fond, un soi de bildungsroman SciFi înțesat de termeni bio-chimici despre care nici măcar nu știu dacă sunt reali . Se citește ușor, se recomandă înainte de/cu câteva ore după masă, și, pentru mine, a fost extrem de deprimantă.
Singurătatea se află în noi toți.
25 Aug 2011
Jules Got The BluesPosted under recenzie Tags: andreea sion, haruki murakami, în căutarea oii fantastice, literatura japoneza, oaie, oi, polirom, recenzie
Prințul fericit dorea să i se deseneze oi. Unul dintre verișorii mei preferă să i se spună Oaie. Iar domnul Haruki Murakami pare fascinat de acest animal, pe care noi, românii, l-am putea numi – aproape – fost simbol național; în fond, pe vremea mea, Miorița era încă operă de căpătâi și amar ne spăimântam cu toții în așteptarea examenelor ce-o ”feat.”-ureau. Vremuri…
În fine, am sfârșit și În căutarea oii fantastice, începută în urmă cu vreo doi ani în germană, chiar ambițios achiziționată în această limbă. De citit, până la urmă, am citit-o tot în limba maternă. Este un proiect prea măreț pentru cunoștințele-mi medii de limbă scrâșnită – poate când o să cresc mare. Tot în traducerea Andreei Sion, și tot de la Polirom, din colecția lor de autor despre care scriam și aici.
Ce să zic, de-atâta Murakami, toate recenziile mele vor ajunge să semene una cu cealaltă. Ideea de bază este aceeași ca și până acum: cartea este o excepțională descriere a cotidianului, pe care îl ridică în sfere nebănuite. Firește, amănuntele deosebite abundă – urechi care fascinează și avertizează, costume de oaie încheiate cu fermoare și frizând autenticul, un slip, un motan decrepit și un șofer de limuzină care vorbește cu Dumnezeu la telefon. Câteodată stau și mă întreb dacă nu îmi lipsește un ceva anume care să mă facă să exclam, dar staaai, am înțelesc ce voia să zică!
Un profesor din gimnaziu mi-a comunicat sec că Agatha Christie scrie ”cărți de citit în tramvai”. Personal nu mersesem niciodată cu tramvaiul, la momentul respectiv, iar fan fidel al doamnei literaturii polițiste am rămas. Voi merge atât de departe încât să afirm că, pentru mine, Murakami este ”autor de tren”, pentru că acolo îmi place mie să citesc, nu în tramvai (tramvaiele clujene nu sunt indicate bibliofililor). Asta pentru că mă relaxează și îmi deschide ochiul interior, însă nu mă inspiră și nu mă provoacă.
Sunt o ciudată, nu?
23 Aug 2011
Jules Got The BluesPosted under recenzie Tags: andreea sion, astronomie, haruki murakami, iubita mea sputnik, literatura japoneza, polirom, recenzie, sputnik, sputnik sweetheart
După cum poate remarcați, am reînceput nu doar să citesc, ci și să termin de citit cărți. Acest lucru sporește în mod considerabil disponibilitatea mea de a le recenza, prezenta, descrie, critica, ce-alte-cuvinte-mai-doriți-a. Se știe.
Pentru astăzi, din nou Murakami. Uneori îmi fac o profesiune de credință din a citi o ”serie de autor”. Aceasta de față este publicată de Polirom, iar elementul de față arată cam așa:
Desigur, o copertă frumoasă, în stilul celor care alcătuiesc colecția. O copertă care poate să pună în dubiu cititorul care dă peste sumar: păi cum așa, e vorba despre o femeie care iubește o altă femeie? Atunci ce caută ăștia doi pe plajă, la apus/răsărit?
În traducerea Andreei Sion, după toate probabilitățile direct din japoneză, Sputnik spune de fapt povestea unei fete care își dorește să fie diferită, precum și a unei femei care este diferită; povestitorul este, poate, cel mai profund dintre cele trei personaje principale, relatându-și dragostea prin sentimentele confuze ale celor două coprotagoniste.
Remarca mea principală ar fi că Murakami este, ca întotdeauna, ”Dumnezeul lucrurilor mărunte”. După fiecare lectură, dacă mă comport firesc, spăl vase, mă pieptăn, îmi aleg hainele etc., simt nevoia să fac toate acestea cu o meticulozitate ieșită din comun. E starea în care mă induce autorul, care știe să transforme mărunțișurile și detaliile în centrul universului, populat cu profunzimi. În mod paradoxal însă, nu îmi place defel fantasticul lui Murakami; mi se pare că frizează absurdul și caută simbolul prea cert pentru gustul meu.
Murakami face din normal fantastic și din fantastic obișnuit, ca să nu mă repet. Iar Sputnik nu este o poveste clasică de iubire, și nici un prilej de fantezii cu same-sex-sex (sic”). Este o incursiune în sine, un studiu de caracter.
P.S. Este a doua carte la rând, după Fata cu portocale, în care se face referire la spațiul cosmic. Culmea, tot despre sateliți e vorba! Să mă apuc deci de astronomie pentru a deveni scriitorașă pricepută? Pentru că două pachete de Marlboro pe zi nu pot fuma, precum Sumire.
18 Aug 2011
Jules Got The BluesPosted under recenzie Tags: appelsinpiken, colecțiile cotidianul, cotidianul, editura univers, fata cu portocale, georg, jan olav, jostein gaarder, norvegiană, portocale, recenzie, telescopul hubble, veronica
Revin, în sfârșit, pe Planeta Recenziilor, nelocuită prea multă vreme. I should commit; ar trebui să mă transform în settler. Și să mă feresc să scriu setter .
Am citit Fata cu portocale dintr-un foc (foc automat, mai mare sau egal cu două ore). Se citește limpede și fluent, ca un râu de șes, nicidecum tumultuos precum unul de munte. Este scrisă de Jostein Gaarder, despre care, mărturisesc, nu știam nimic înainte de a descoperi cărticica portocalie (doar portocalele sunt personaje principale) printre cele ale ”fratelui” meu.
Fata cu portocale este publicată de Editura Univers (2009) și face parte din Colecțiile Cotidianul. Dacă și celelalte cărți ale colecțiilor sunt asemănătoare, atunci îmi doresc clar colecțiile! Traducerea aparține Ralucăi Iani, însă nu știu dacă a fost realizată direct din norvegiană. Cert este că se bucură de o calitate foarte bună. La fel de cert este că mi s-a făcut dor de limba aceasta, studiată în facultate, iubită, însă părăsită din lipsă de timp și din… alte obligații.
Cartea este, în fapt, o scrisoare comentată. Expeditorul, Jan Olav, îndrăgostit, entuziast, soț și tată. Destinatarul, Georg, fiul acestuia, în vârstă de 15 ani. Personajele principale, fata cu portocale, felurite portocale, doi tineri aiuriți, boemi și romantici și, firește, telescopul Hubble. Nici despre acesta nu știam nimic înainte de lectură, deși poate ar fi trebuit să îmi sune familiar din discursurile din doi ani de masterat. Hmmm…
Cartea m-a determinat să îmi placă și mai mult culoarea portocaliu, această culoare solară și dătătoare de viață, pe care însă mulți o asociază cu o anumită doză de violență. Și eu m-aș fi îndrăgostit, poate, de fata cu portocale, în ciuda predilecției sale imaginate către excursiile pe sănii spre Antarctica. Iar îndrăgostiților vechi și noi le va aminti, cu siguranță, de primele momente și ”reguli” nescrise ale dragostei lor. Pentru mine nu a fost Sevilla, ci Mdina, și nu am trimis vederi înfățișând livezi de portocali, ci pisicile malteze, atât de diferite de cele autohtone.
Previous
RSS
